Advertisement
Agentia de presa pentru romanii de pretutindeni
redactia@rgnpress.ro


Menu Principal
Home
- - - - - - -
Arhiva 2004 - listing
- - - - - - -
Arhiva 2004
<<
Iunie 2004
>>
D
L
M
M
J
V
S
    1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30      
Cautare
Românii/vlahii din Serbia-Muntenegru - străinii de lângă noi? PDF Imprimare E-mail
La cea de-a noua Convenţie a prestigioasei Asociaţii pentru Studiul Naţionalităţilor (ASN) care se desfăşoară anual la Columbia University, Harriman Institute, New York (aprilie 2004), una dintre temele care au apărut pe agendă cu prioritate este cea a Balcanilor şi a minorităţilor de aici; inclusiv cea a vlahilor/românilor, care a fost dezbătută într-o sesiune specială.

Este aproape uluitor să constaţi cât de diferită este, de cele mai multe ori, agenda marilor conferinţe internaţionale privitoare la zonă şi agenda locală (românească) relativ la acelaşi subiect. Nu există, după ştiinţa noastră, vreo conferinţă de anvergură desfăşurată la Bucureşti pe această problematică, iar miza acestei chestiuni, cu rarisime excepţii, lipseşte din discursul public românesc. Lipsa aceasta acută de sincronizare la nivelul agendelor publice este, poate, una dintre carenţele cele mai grave ale României în ultimii paisprezece ani. Căci consecinţele nu se lasă aici niciodată mult aşteptate: despre teme cu relevanţă şi semnificaţie pentru România au vorbit şi vorbesc, de cele mai multe ori alţii... Iar când a intrat sau intră şi România „în vorbă”, este deja pe poziţia a doua, reactivă şi defensivă.

Cine sunt românii/vlahii din Serbia Muntenegru?

În Serbia-Muntenegru există două populaţii de origine romanică. Una trăieşte în Voievodina şi este concentrată în Banatul sârbesc şi cealaltă în Estul Serbiei, pe valea Dunării şi a Moravei, în Munţii Homolje şi zona Timocului. Primul grup este format din românii din Banat şi cel de-al doilea din vlahii/români din Timoc. Conform recensământului populaţiei din 1992, există 42 311 de români în Serbia. Dintre ei, 38 82 trăiesc în Voievodina şi restul în jurul Belgradului. Ei reprezintă circa 2% din populaţia Voievodinei. O mare majoritate a acestora (93%) trăiesc în 11 municipii, dar nu sunt majoritari în nici unul dintre acestea: Alibunar, Vrsac, Bela Crkva, Zitiste, Plandiste, Kovacica, Kovin, Secanj, Pancevo, Zrenjanin and Novi Sad. Românii din Voievodina vorbesc o variantă bănăţeană a dialectului daco-roman. Conform datelor recensământului din 2002, în Voievodina trăiesc 30 419 de români, circa 1,50% din totalul populaţiei. Populaţia de origine romanică din Voievodina nu este însă miza acestui material, căci despre ea se ştie câte ceva în România (atât cât se ştie în România despre o populaţie românească de dincolo de graniţele ţării). Miza articolului este populaţia romanică din Sud-estul Timocului, deseori prilej de controversă cu iz politic (nu doar vlahii din Serbia, ci populaţia vlahă în genere, complet necunoscută în România şi ignorată cu tipică inconştienţă de vreo zece ani încoace).

Românii/vlahii – istoriografie şi politică

„Cine sunt vlahii?” este o întrebare care a marcat mulţi cercetători sau guverne cel puţin după cel de-al doilea Război Mondial. Nu există o bibliografie lămuritoare pe această chestiune şi cea care există este, mai degrabă, contradictorie în strategii şi concluzii. De pildă, Noel Malcom, în a sa mult lăudata Bosnia: A Short History (London 1994) acceptă ideea că există în Balcani grupuri distincte rasial şi etnic, în ciuda mixajelor inevitabile, între acestea figurând vlahii şi pomacii. Simultan cu cartea lui Malcom, The Times a tipărit The Tribes of Europe (London, 1994), unde nici vlahii nici pomacii nu sunt menţionaţi. Un an mai târziu, în 1995, britanicul T. J. Winnifrith tipăreşte Shattered Eagles. Balkan Fragments (London, 1995), carte cu o perspectivă diferită: nu există grupuri rasiale sau entice în Balcani –“[rasa, etnicitate] sunt concepte irelevante în Balcani” şi “… nici ‘lingvistic’ nici ‘religios’ nu sunt adjective adecvate pentru a clarifica şi lămuri conceptul neadecvat de ‘minoritate’”. (Întâmplător, această tentativă de a pulveriza toate criteriile este aproape stranie când vine din partea unui cercetător care, în 1987, a tipărit o lucrare cu un titlu indubitabil - The Vlachs – iar în volumul din 1995 reuşea să identifice în diversele capitole ale volumului, fără dificultate, “the Vlach Diaspora”, “Vlachs in Albania”, “Vlachs in Romania” etc.). Concluzia pentru cel care parcurge, fie şi frugal, aceste lucrări este că nu doar această comunitate este “risipit㔠şi “fragmentată”, ci şi literatura care o priveşte direct sau indirect…            Cine sunt, totuşi, vlahii? Pentru greci, ei sunt indiscutabil greci, descendenţi ai soldaţilor din garnizoanele romane stabilite ca să protejeze trecătorile şi care s-au căsătorit cu femei locale şi au născut copii vorbitori ai unei limbi latine Această teorie este, în opinia majorităţii experţilor, greu, dacă nu imposibil de crezut, cel puţin pentru motivele că, în primul rând, nu există proba unei prezenţe instituţionalizate şi continue romane în multe din acele regiuni şi, în al doilea rând, elementul care perpetuează şi prezervă limba este cel matern, nu cel patern. Pentru unguri – cum bine observă Winnifrith - „doritori să probeze că ei eu ajuns în Transilvania primii, vlahii trăiesc în locurile originare a românilor care au venit la nordul Dunării în Evul Mediu târziu, momentul când aceştia apar pentru prima dată în istorie, deşi nu există nici o evidenţă a unei asemenea migraţii”. Pentru sârbi şi bulgari, vlahii sunt pur şi simplu sârbi sau bulgari, „reprezentanţii/descendenţii unor sârbi/bulgari având un anumit tip de ocupaţii şi ducând un mod specific de viaţă, practic, păstori nomazi. Cu alte cuvinte denominaţia ar fi avut şi are un sens socio-profesional şi nu unul etnic” (Gheorghe Zbuchea, Românii timoceni. Scurtă istorie, Timişoara, 2002). Chestiunea limbii, respectiv faptul că aceşti „vlahi” vorbesc totuşi o limbă ne-slavă, ci una romanică, pune în criză definitiv o asemenea abordare simplistă şi simplificatoare. Acesta este, poate, motivul pentru care teza a suferit în ultimele decenii „nuanţări”. Etnonimul „vlah” şi glotonimul „vlah㔠sunt recunoscute la sud de Dunăre, dar se consideră că ele ar fi diferite de etnonimul şi glotonimul „român”, reprezentând un alt popor şi o altă limbă. Această perspectivă este una care atribuie calitatea de „popoare diferite” nu doar „vlahilor”, ci şi „aromânilor” din centrul şi sudul Peninsulei Balcanice. Teza nu este însă la fel de convingătoare, se pare, cum năzuiesc promotorii ei: „... pe plan internaţional nici o instituţie academică sau reuniune ştiinţifică nu a acceptat o asemenea teorie” (Zbuchea, op. cit). Procesul de definire şi auto-definire al unei comunităţi este unul problematic, deseori, dar chestiunea crucială în această dispută este că vlahii nu sunt, cu rarisime excepţii, lăsaţi cu adevărat – nu declarativ - să se definească singuri, dincolo de restricţiile politice pe care un stat sau altul le exercită asupra lor. În realitate, faptul că nu sunt recunoscuţi sau recunoscuţi în cadre strâmte şi impuse politic de sus în jos nu face decât să sporească criza. Un cadru rezonabil al discuţiei, dacă nu o teorie definitivă, şi care surmontează, cel puţin, dificultăţile majore ale perspectivelor enumerate mai sus, încadrează vlahii în procesul de romanizarea al populaţiei autohtone (tracii) din acest spaţiu (în zona timoceană trăia o ramură a tracilor, respectiv tribalii), pe o arie geografică cuprinzând atât spaţii nord-dunărene cât şi spaţii sud-dunărene. O dată cu apariţia unei noi populaţii romanice, a apărut şi „o limbă proprie a acestuia, limba română comună, care apoi, în cursul evoluţiei, a căpătat patru înfăţişări dialectale diferite, respectiv: daco-românii, aromânii sau macedo-românii megleno-românii şi istro-românii” (Ibid.). Iorga a descris remarcabil comunităţile de protoromâni şi, mai târziu, de români, denumindu-le „romanii populare”, respectiv „forme de organizare politică-militară a populaţiei romanice aflate în zone de margine ale Imperiului roman, zone din care - ca în Dacia – au fost retrase armata şi administraţia romane” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, 1997) După răspândirea creştinismului, în cadrul romaniilor populare funcţia de conducere a revenit, de regulă, preoţilor sau episcopilor, aşa cum a fost cazul Sf. Severin în Noricum, a cărui viaţă (scrisă de Eugippius) i-a sugerat lui N. Iorga teoria romaniilor populare, ca principal factor al continuităţii romanice”. Lingviştii cred că cuvântul din slavona veche „vlah” (Wloch în poloneză) este o derivaţie a vechiului cuvânt german Walhos sau Wlalh (Encyclopaedia of Yugoslavia, vol. 8, p. 513 - Jugoslavenski leksikografski zavod, Zagreb, 1971). Studiile lingvistice arată că majoritatea vlahilor din Serbia de Est vorbesc o variantă a dialectului daco-român, la fel precum românii din Banat. În versiunea vlahă, însă, există o serie de cuvinte împrumutate (loanwrds), cu origini slave (nu doar sârbeşti), dar nu se ştie exact procentul lor; statistici de această natură nu s-au desfăşurat în aceste regiuni. Vlahii din zona Krajina (Timoc) vorbesc o versiune muntenească a dialectului daco-roman, versiune care a fost adoptată de limba română standard. Rămâne însă aceea modificare a dialectului datorată limbii slave şi a altor influenţe şi o precaritate (sărăcire) a vocabularului din pricină că în această regiune nu au existat şcoli în limba română, deci nici posibilităţi de instruire şi evoluţie din acest punct de vedere. Mixajul dintre aceste limbi existente în Timoc a produs un instrument de comunicare tranziţional, care este însă, mai degrabă, o derivaţie a celor două versiuni româneşti decât o „limbă vlah㔠separa. Textul acesta nu îşi propune nici să treacă în revistă toate teoriile circulate în legătură cu originea şi identitatea românilor/vlahilor din Timoc nici să le evalueze definitiv (vezi: Brezeanu, Stelian şi Zbuchea Gheorghe, „Introducere în istoria românilor sud-dunăreni”, în Românii de la sud de Dunăre, Bucureşti, 1997). Vrea, deocamdată, doar să semnaleze dificultăţile şi zgura ideologică ce s-a depus peste această problemă. Apatia şi lipsa de profesionalism ale instituţiilor româneşti abilitate cu gestionarea acestei chestiuni a jucat şi joacă un rol crucial în actuala stare de fapt.

Condiţia românilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru

Românii/vlahii din Estul Serbiei trăiesc în 328 de sate şi 20 de oraşe de-a lungul văii Dunării, de la Veliko Gradiste la munţii râului Tiomok, în valea Morava (majoritatea la este de Velika Morava, dar şi în unele zone de pe malul vestic), în Homolje (pe o suprafaţă întinsă) şi Timok Krajina. Aceste localităţi se află în jurisdicţia administrativă a următoarelor localităţi: Bor, Boljevac, Golubac, Despotovac, Zajecar, Zagubica, Zabari, Kladovo, Kucevo, Majdanpek, Malo Crnice, Negotin, Petrovac, Paracin, Cuprija, Svilajnac, Pozarevac and Veliko Gradiste. În general, sunt majoritari în satele în care locuiesc, dar proporţia lor în urban este mult mai mică. În conformitate cu recensământul din 1991, existau 17 807 de vlahi în Serbia. Într-o primă etapă a recensământului din 2002, se prognosticau 40.000 de români şi 120.000 de vlahi, dar în a doua etapă, dată publicităţii în ianuarie 2003, a fost prezentat numărul tuturor minorităţilor din Serbia, exceptându-i pe românii timoceni şi bănăţeni. În Monitorul Oficial de la Belgrad, au apărut în cele din urmă următoarele cifre: 39.953 vlahi şi 4.157 români. Datele recensământului din 2002 indică 39 953 de vlahi în această regiune (circa 0,73%) şi 4 157 de români (circa 0,08%) Mişcarea Românilor/Vlahilor din Iugoslavia afirma că cifrele nu sunt reale, căci numărul lor este, în estul Serbiei, de circa 200 000 – 300 000 de persoane. Sursa lor principală este cercetarea întreprinsă de dr. Dragoljub Petrovic, profesor de istorie modernă din Belgrad, care afirmă că există circa 220 000 de vlahi în regiune. Discrepanţa uriaşă între cifrele oficiale şi dovezile sau evaluările istorice sau lingvistice probeaz㠖 susţin reprezentanţii vlahilor – că recensământul nu este relevant din acest punct de vedere. Rezervele pe care Mişcarea le are relativ la datele oficiale se bazează pe enormele şi evidentele fluctuaţii ale numărului acestei populaţii de la un recensământ la altul. În 1948, de pildă, recensământul indica 102 953 de vlahi şi la puţin timp – în 1954 – numai 28 074. În 1961, numărul lor a căzut la improbabila cifră de 1368. La următorul recensământ, în 1971, numărul vlahilor a crescut la 14 724, iar în 1981 la 25 596. Recensământul din 1991, a indicat o cădere la 17 807. Aceast㠄apariţie” şi „dispariţie” a vlahilor nu are nici o explicaţie demografică sau naturală, mai cu seamă dacă ţinem seama că nici nu au existat migraţii semnificative în această parte a Serbiei în perioada considerată. Pe de altă parte, reprezentanţii vlahilor afirmă că au exista şi există numeroase presiuni asupra membrilor acestei comunităţii şi un grad ridicat de risc pentru cei care se declară ca aparţinând unei comunităţi „care nu există în Serbia”. Realitatea este că întregul angrenaj statistic este unul manipulat politic, începând de la maniera de întocmire a chestionarului, de efectuare a anchetei propriu-zise şi de prezentare a rezultatelor. În 1953, de pildă, în formularul de recensământ (P - 1) la itemul 11 – „originea etnic㔠oferea următoarele opţiuni: sârb, croat, macedonian, sloven, munte-negrean, ungar, german, italian, ceh, slovac, turc, ţigan etc., vlahii nefiind menţionaţi. Aceştia erau notaţi ca atare numai ca urmare a insistenţelor celor care se declarau astfel, deşi o asemenea insistenţă nu era dezirabilă şi nici privită cu indulgenţă de către autorităţiţ Aşa se şi explică de ce la recensământul din 1953 din zona Timocului a fost înregistrat numai un vlah!!! (Population census 1953, Vol. XI, p. 445; Age, Literacy and Ethnicity, Municipal Records Based on the Administrative Subdivision in 1953, Federal Statistics Administration 1960). În plus, trebuie remarcat c㠄dispariţia” vlahilor coincide, în timp, cu perioade istorice specifice în Iugoslavia: după Rezoluţia Cominformului din 1948 când tancurile sovietice au fost postate de-a lungul graniţei româneşti şi după ceea ce s-a numit „revoluţia anti-birocratic㔠din 1988, cea care a inaugurat conceptul de „omogenizare” naţională şi creare a unui stat naţional centralizat şi unitar. În estul Serbiei, românii/vlahii se bucură de statutul de “grup etnic”, fără ca statutul lor de “minoritate naţional㔠să fie recunoscut. În consecinţă, le sunt negate toate drepturile constituţionale şi legale, iar în prezent se străduiesc să primească de la autorităţi acest status care le-ar furniza baza legală pentru a dobândi un număr de drepturi care le sunt astăzi inaccesibile: dreptul la educaţie şi informaţie în limba maternă, utilizarea oficială a limbii şi a alfabetului şi dreptul de a-şi cultiva cultura naţională Minorităţile naţionale din Serbia au dreptul, conform legislaţiei în vigoare, la instrucţie în limba maternă din şcoala elementară până în ciclul universitar. Românii/vlahii nu au, în prezent, şcoli în limba proprie, iar încercările anterioare pentru dobândirea unei educaţii alternative, au stârnit reacţii dure ale autorităţilor sârbe (Conform unei scrisori trimise Comitetului Helsinski pentru drepturile omului din Serbia de către reprezentanţii românilor/vlahilor din Serbia la 14 august 1996). Pentru că limba maternă a comunităţii nu este, deocamdată, recunoscută oficial în partea de est a Serbiei, membrii ei trebuie să folosească, în public cel puţin, limba sârbă. În ceea ce priveşte statutul lor religios, situaţia este şi mai dramatică Este util să reamintim aici că procesul de creştinare din această zonă se încadrează în paternul general caracteristic întregului spaţiu la perioada respectivă: „Astfel, sub Diocleţia în zonă sunt atestaţi clar primii martiri: Basicrate, Valentianus, Hermes etc., ceea ce înseamnă că o parte a populaţiei s-a creştinat mai înainte ca procesul să se generalizeze, în urma edictului de toleranţă al lui Constantin cel mare din anul 313. În zonă în cursul secolului al IV-lea existau mai multe episcopii avându-şi reşedinţa în aşezări aflate în interior precum: Oescus, Ratiria etc., sau în apropiere la Naisus, Remesiana. În zonă şi-au avut originea şi unii dintre reprezentanţii scriitori bisericeşti mai importanţi precum: Palladius, episcop de Ratiaria. Creştinismul zonei se leagă şi de activitatea episcopului Niceta de Remesiana, trecut în rândurilor sfinţilor şi considerat ca ‘apostol’ al românilor. La sfârşitul antichităţii, exista aşadar una dintre trăsăturile specifice ale acestor viitori români, respectiv vechimea şi caracterul romanic al creştinismului lor, ştiut fiind faptul că atât sârbii cât şi bulgarii cu care aveau să convieţuiască, s-au creştinat mai târziu, în condiţii istorice specifice” (Gheorghe Zbuchea, Românii timoceni. Scurtă istorie, Timişoara, 2002). În Voievodina, românii din Banat, creştini ortodocşi în marea majoritate, au dreptul să la serviciu religios în limba proprie în zonele (localităţile) în care numărul lor este semnificativ. Românii/vlahii din estul Serbiei, majoritar creştin ortodocşi, nu au această posibilitate. Pentru că nu sunt recunoscuţi ca „minoritate naţională”, nici dreptul lor de a-şi practica religia în limba maternă nu este recunoscut. Încercările repetate de a interveni chiar la Patriarhul Pavle în persoană pentru a căpăta dreptul slujirii în limba română nu s-au soldat, deocamdată, cu nici un rezultat concret.

Europa, România şi românii/vlahi de la sud de Dunăre

Scuzele favorite ale autorităţilor române – care nu s-au încumetat până în prezent să viziteze, fie şi neoficial, Timocul – sună cam aşa: e o problemă complexă (!!!), care va fi rezolvată într-un cadru democratic, odată cu reintegrarea Serbiei-Muntenegru în structurile europene. E, fireşte, cea mai bună scuză de a nu face nimic, dar o scuză penibilă: vecina noastră Ungaria nu a stat cu mâinile în sân când a fost vorba de minoritatea maghiară din România sau aiurea, ci s-a implicat, având acut conştiinţa faptului că Europa este şi ea, Ungaria, deci are şi obligaţii dar şi responsabilităţi. Dar această conştiinţă lipseşte astăzi în România, de aici retorica abundentă şi, concomitent, timorarea şi teama de a face orice. În plus, nu avem nici o certitudine că situaţia populaţiei române/vlahe de la sud de Dunăre se va modifica substanţial odată cu procesele de integrare europeană în care începe să fie implicată şi Serbia-Muntenegru. Oricât de non-politically correct ar suna o asemenea afirmaţie....Într-o primă instanţă, vulgata sociologică legată de aceste procese ar sugera un răspuns clar şi lămuritor: da, vor schimba, şi vor schimba în bine situaţia populaţiei care ne interesează aici, respectiv în acord cu convenţiile şi normele europene etc., etc. La o a doua privire, însă, peisajul nu mai este atât de senin. Este indiscutabil că ţările aflate în procesele de integrare europeană au adoptat noi politici de protecţie a minorităţilor, iar presiunile exercitate de comisiile europeane sau de Consiliul Europei au constituit un factor de schimbare considerabil. Totuşi, ar fi o naivitate să descrii răspândirea politicilor relativ la drepturile minorităţilor în estul Europei ca „un transfer al politicilor occidentale”. Iar motivul principal pentru asta este că, pur şi simplu, nu există aşa ceva în Europa de vest, respectiv nu poate fi identificat un „model occidental în ceea ce priveşte drepturile minorităţilor”. În al doilea rând, nu există probe convingătoare că Uniunea Europeană ar fi difuzat norme ale protecţiei minorităţilor în Estul Europei, căci acestea sunt, unele dintre ele, contestate chiar între membrii UE, precum şi în rândul ţările candidate. Şi, în al treilea rând – şi aici este argumentul cel mai important – nu este clar, din nici un document al UE, ce anume este (cum se defineşte) o minoritate etnică şi religioasă. Din acest punct de vedere, oricât ar părea de paradoxal, aleatoriul şi confuzia domină în acest domeniu şi se pare că va domina şi de aici înainte. (Am mai argumentat, în paginile acestei publicaţii, despre această criză a criteriilor la nivelul instanţelor europene în ceea ce priveşte definirea minorităţilor etnice. Cazul discutat acolo era cel al ceangăilor, dar confuzia europeană care învăluie acest caz poate foarte bine să fie aplicată şi la nivelul comunităţii românilor/vlahilor din Serbia-Muntenegru. Să mai spunem, în treacăt, că România tot perdantă a fost şi în acel caz...). Date fiind arbitrariul şi lipsa de criterii care persistă (şi nu dau semne că vor dispărea curând), viitorul comunităţii româno/vlahe şi consecinţele evoluţiilor pe care le-am prezentat în acest material nu pot fi, deocamdată, evaluate judicios. În nici un caz optimist.

 

Analiza „Românii/vlahii din Serbia-Muntenegru - străinii de lângă noi?” este semnat de dl Dan Dungaciu si a aparut in Revista „Lumea”, numarul din aprilie a.c.

 
top

(C) 2019 Romanian Global News - singura agentie de presa a romanilor de pretutindeni
Programare si design Ideal Data Solutions