|
|
| Echipa Romaniei de handbal fenminin, calificata la Campionatul European |  |  |  |
| Romania / Romanian Global News | | Accesari :549 | | Sunday, 06 June 2004 | | Echipa nationala de handbal feminin a României s-a calificat la Campionatul European din 2004, dupa ce a terminat la egalitate, scor 27-27 (15-16), meciul disputat, duminica, 6 iunie, la Sighisoara, impotriva echipei nationale a Olandei.Calificarea echipei nationale vine dupa ce, in partida tur, România cistigase, in deplasare, cu scorul de 31-28. Golgeterele echipei Romaniei au fost Simona Gogirla, Mihaela Senocico (cite cinci), Carmen Lungu si Alina Dobrin (cite patru). Cele mai bune marcatoare din reprezentativa Olandei au fost De Boer, cu opt reusite, si Mulder, sase goluri. Turneul final al Campionatului European se va desfasura in luna decembrie, in Ungaria. |
| „Geopolitica Ortodoxiei” şi resurecţiile etno-religioase în sud-estul Europei | | | |
| Romanian Global News | | Accesari :1511 | | Sunday, 06 June 2004 | | Cunoscutul analist Dan Dungaciu realizeaza un important studiu asupra rolului pe care il joaca Ortodoxia in spatiul politic est-european, raportandu-se la cazurile Serbiei-Muntenegru, Ucrainei si Republicii Moldova.Preambul
Recent, agenţiile internaţionale de ştiri au prezentat cazul unui preot ortodox din Macedonia care declara, ostentativ, că este înainte de orice ortodox şi, în consecinţă, pleda deschis pentru păstrarea Bisericii Ortodoxe din Macedonia sub jurisdicţia Patriarhiei Ortodoxe Sârbe. Prestaţia respectivului preot era privită cu vădită iritare de către comunitate: „vândut Grecilor”, „omul sârbilor”, „conspiraţie greco-sârbească” - sunt doar câteva acuze vociferate de turma credincioasă. Pricina este evidentă: acum, când Biserica ortodoxă din Macedonia năzuieşte să se desfacă, canonic, de Biserica Ortodoxă Sârbă şi să devină pe deplin autonomă, o atitudine precum cea de mai sus nu face decât să de-a apă la moară celor care se opun unei asemenea dorinţe. Pe de-o parte, fireşte, sârbii, pe de alta, iarăşi normal, grecii, care oricum nu-i au la inimă pe cei cărora nu le recunosc nici măcar numele oficial al ţării (în plus, o biserică independentă ar fi un pas enorm spre independenţa politică şi naţională pe care, încă, Macedonia şi-o simte ameninţată - de Grecia, în primul rând).Plecând de la acest pretext, textul de mai jos încearcă să decripteze spaţiul politic şi geopolitic din jurul României ţinând seama două elemente puţin convocate în discursurile de acest tip - religia şi identitatea naţională. Atitudinea majorităţii comentatorilor sau analiştilor (geo)politici faţă de aceste elemente este bizară. Sunt pur şi simplu ignorate, ca şi cum nu ar exista, dar, mai ales, ca şi cum nu s-ar sesiza că aproape întreg dispozitivul mental şi, de aici, cel acţional, al acestor populaţii pivotează direct sau indirect în jurul unor asemenea repere. Totul se petrece ca şi cum nimeni nu ar dori să amelioreze falia care separă de prea multe discursul despre Răsăritul Europei şi realitatea răsăriteană ca atare. În limbaj tehnic, această discrepanţă se numeşte, după Edward Said, „orientalism”. Doar că, în acest caz, promotorii discrepanţei nu se selectează doar dintre occidentali - grăbiţi să treacă prea repede, de prea multe ori, peste un spaţiu pe care nu îl înţeleg sau de care nu sunt interesaţi până la capăt -, ci şi de comentatorul local. Este forma hilară a unui orientalism autohton, semnul terifiant al decuplării elitei răsăritene de propriul ei spaţiu de acţiune şi manevră. Nici măcar încercarea - timidă, e drept - a celei mai subtile dintre tentativele de resuscitare a studiilor de securitate - ne referim aici la ceea ce se numeşte uzual „Şcoala de la Copenhaga” - de a re-pune pe agenda religia şi naţiunea ca „obiecte de referinţă” (referent objects) nu a avut vreun succes notabil din acest punct de vedere (Vezi Buzan... 1998: 53, 123-124). Există cu siguranţă şi excepţii şi le invoca la timpul potrivit.
Pentru a degaja mai bine însă teza acestui text - anume importanţa naţiunii şi a religiei în structurarea (geo)politică a spaţiilor ortodoxe - vom porni de la invocarea celei mai faimoase teze geopolitice care aşează în prim plan religia, încercând să-i evaluăm - contemplând-o din Răsăritul ortodox - eşecurile şi noxele analitice: teza „ciocnirii civilizaţiilor” a lui Samuel Huntington. În replică, oarecum, vom invoca o perspectivă care năzuieşte să decripteze specificul zonei Ortodoxe în funcţie de criteriile invocate: este vorba despre ceea ce francezul François Thual numea „geopolitica Ortodoxiei”, căreia îi vom conferi statut de paradigmă geopolitică şi, arătându-i deficienţele, îi vom lărgi aria de aplicabilitate. În final, îi vom ilustra aplombul teoretic discutând trei cazuri în care relaţia identitate naţională/identitate religioasă se developează maximal: cazul Serbiei-Muntenegru, al Ucrainei şi al Republicii Moldova.
Huntington faţă cu Estul Europei. Un eşec şi câteva semne de întrebare
Când a apărut în 1996 cartea lui S. Huntington - The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order - Henry Kissinger - el însuşi autor al unei faimoase: Diplomacy, 1994 - a considerat-o: “una dintre cele mai importante lucrări apărute de la terminarea războiului rece”. Dacă ar fi să judecăm după valurile stârnite în cercurile politice, jurnalistice sau în mediile analiştilor politicii mondiale ar trebui să-i dăm necondiţionat dreptate. S-a mers departe: şi cu laudele şi cu contestările. Mai ales cu cele din urmă.
Ce spune, în esenţă, teza huntingtoniană? În primul rând este şi ea o analiză şi o tentativă de explica pattern-urile conflictului şi cooperării internaţionale după Războiul Rece. Ideea principală este că cele mai importante distincţii între popoare astăzi nu sunt politice, ideologice sau economice; ele sunt culturale. Pretutindeni, oamenii îşi definesc identitatea în termeni de tradiţii, religie, limbă, istorie, valori, obiceiuri, instituţii. Ei se identifică cu grupuri culturale: triburi, grupuri etnice, comunităţi religioase, naţiuni şi, la cel mai larg nivel, civilizaţii. Acest tip de identificare devine acum, zice Huntington, crucială. De secole, un sistem de state multipolar a existat în interiorul civilizaţiei occidentale. Acum, pentru prima dată în istoria umană, un sistem global de state funcţionează deopotrivă ca “multipolar şi multi-civilizaţional”. “Statele naţiunii” vor rămâne principalii actori în afacerile lumii, numai că vor deveni subordonate: orientarea politicii lor va căpăta acum noi valenţe, logica acestei depărtându-se de cea a Războiului Rece. Se trece, ni se sugerează, de la interesul naţional la interesul cultural. Ţările similare din punct de vedere cultural se vor uni, crede analistul, pentru că le va fi mai uşor să se înţeleagă şi să aibă încredere una în cealaltă. Chiar şi succesele eforturilor legate de integrarea economică regională va evolua în funcţie de gradul de “cultură comună” a actorilor implicaţi. Vechile antagonisme sunt resuscitate între ţări care sunt din punct de vedere cultural diferite, chiar dacă ele s-au aflat în timpul Războiului Rece pe aceeaşi parte.
În ceea ce priveşte valabilitatea tezei “ciocnirii civilizaţiilor” - e deja o teză: dacă în titlul articolului din 1993 exista un semn de întrebare (“The Clash Civilizations?”), în titulatura volumului dubitaţia dispare - credem că doar o lectură etajată, derulată pe trei paliere, o poate sancţiona. Şi doar astfel vom sesiza relevanţa perspectivei pentru dezbaterea noastră.
Cel dintâi etaj al ipotezei huntingtoniene, fundamentul pe care cartea se clădeşte, este recuperarea elementului spiritual (cultural) în discursul geopolitic. Această idee a resurecţiei dimensiunii spirituale (culturale) în lumea contemporană, în ciuda proceselor de globalizare la care asistăm concomitent, este pusă de Samuel Huntington să funcţioneze într-un registru inedit, cel al radiografiilor geopolitice. Şi această idee este meritul crucial al lucrării!
Al doilea palier al analizei - cel care ne interesează în principal aici - ar trebui să fie modalitatea prin care se ilustrează astăzi această resurecţie indiscutabilă; altminteri spus, actorul care va prelua tendinţa ce stă la baza teze. Iar acest actor, crede Huntington, este civilizaţia. Deşi nu singurul, “religia este caracteristica principală care defineşte civilizaţiile”. Conflictul civilizaţie-naţiune este la acest punct latent, căci Huntington presupună că cea dintâi o va surmonta pe cea de-a doua. Şi aici - după cum vom vedea - se înşeală cel mai spectaculos, căci Huntington a ratat în analiza sa cel puţin în ceea ce priveşte analiza “civilizaţiei ortodoxe”. A plecat de la premisa corectă a resurecţiilor religioase dar a identificat această resurecţie la nivel civilizaţional, ceea ce nu e cazul, cel puţin în spaţiul ortodox, unde Huntington a prognozat o orientare a ţărilor ortodoxe spre “statul nucleu” (core state), cum îl numeşte, al civilizaţiei, respectiv Rusia. Fals! Ce n-a înţeles Huntington este că resurecţia ortodoxă aduce cu sine o resurecţie de tip naţional, sau că resurecţia ortodoxă se produce în cadrele naţionale.
Suntem acum în altă paradigmă geopolitică, diferită de cea huntingtoniană la acest punct, respectiv în plină „geopolitică a Ortodoxiei”...
„Geopolitica Ortodoxiei”. Precizări şi completări metodologice
„Geopolitica Ortodoxiei” este o sintagmă utilizată pentru prima dată drept titlul al unei lucrări de către geopoliticianul francez François Thual, (nu întâmplător, probabil, creştin ortodox ca apartenenţă religioasă) (Thual 1994).
Ce spune, în esenţă, analiza? După Thual, asistăm astăzi la o resurecţie a factorului religios (spiritual) în lume - nu îl citează sau discută pe Huntington dar ideea e aceiaşi - şi, pe cale de consecinţă, a sporirii ponderii acestuia în relaţiile internaţionale. Importanţa geopolitică a factorului religios nu mai poate fi neglijată. De aici titulatura lucrării, căci spaţiul focalizat de analiza directorului de la l’Institute de Relations Interntionales et Stratégiques este cel al Ortodoxiei, iar obiectivul cercetării: „este de a arăta cum în ultimele două sute de ani bisericile ortodoxe au influenţat sau marcat diplomaţia relaţiilor internaţionale în zona slavo-bizantină şi, pe de altă parte, să ilustreze cum statele s-au putut baza pe ideologiile religioase pentru a-şi satisface ambiţii geopolitice clasice” (Thual 1994: 21). Ideea lui Thual este că exisă un specific al evoluţiilor geopolitice în această zonă şi al cărui nucleu tare poate fi developat astfel: „...interferenţa religiei şi a geopoliticii funcţionează într-o manieră particulară în acest univers, specificitatea ortodoxiei constând în stare de fuziune simbiotică între elementul naţional şi cel religios” (Thual 1994: 125). Geopolitica ortodoxiei, aşadar, nu poate ignora identitatea naţională pentru că ortodoxia, în viziunea francezului, „este unul dintre operatorii principali ai construcţiei naţionale”. „Imaginarul colectiv” al acestor popoare este infuzat de religia ortodoxă, factor crucial în determinarea vectorului geopolitic (acţiuni, reacţiuni) al acestor state şi naţiuni de-a lungul istoriei.
De-ar fi să invocăm aici un alt geopolitician faimos, Yves Lacoste, am spune că religia este pentru spaţiul ortodox - dar nu numai - element crucial în ceea ce acesta a numit „reprezentări geopolitice”, respectiv imaginea pe care un grup social şi-o construieşte relativ la situaţia sa geopolitică sau a vecinilor săi (vezi Lacoste 1993, 1997). În cartea sa, Thual a vrut să ne avertizeze că în structurarea acestei reprezentări geopolitice, religia poate juca un rol decisiv: „Geopolitica lumii ortodoxe ne arată că religia, ca sursă a ideologiei naţionale şi a legitimării colective, este una dintre matricile acestei reprezentări geopolitice care, până la urmă, modelează lumea” (Thual 1994: 131).
Dincolo de simplificări şi îngroşări strategice, menite să ilustreze teza, perspectiva lui Thual rămâne extrem de utilă, deşi, fireşte, mai degrabă ca „tip ideal” în sensul lui Max Weber decât ca oglindire a realităţii concrete. Ceea ce nu a sesizat însă geopoliticianul francez este că relaţia religie/identitate naţională nu structurează numai proiectul extern al unui stat, ci şi cel intern, respectiv structurarea spaţiul logistic din interiorul frontierelor, care, la rândul său, va influenţa prestaţia externă a statului respectiv. Aveam de-a face aici cu o interdependenţă, indicibilă până la capăt, dar fără de care nu vom înţelege structurarea spaţiului geopolitic în zona Ortodoxiei.
„Geopolitica Ortodoxiei” ca paradigmă geopolitică internă
În ceea ce priveşte proiectul intern, structurarea spaţiului etno-religios este şi mai complexa, căci aici conjuncţia religos/naţional a generat evoluţii surprinzătoare. Nu vom trata exhaustiv din acest punct de vedere spaţiul Ortodoxiei, dar câteva episoade, extrem de semnificative, trebuie evocate aici.
În esenţă, scenariul teoretic este acesta. În condiţiile create după 1989 - eliberare politică şi, cel puţin teoretic, posibilitatea de exprimare plenară (etnică, religioasă etc.) a minorităţilor (şi) din acest spaţiu - acţiunea unui stat naţional (şi a unei Biserici Ortodoxe naţionale) care încearcă, într-un proces tardiv de „national building”, să impună o singură identitate etnică/naţională într-o societate diversă din acest punct de vedere poate genera, în contra-reacţie, o acţiune de ripostă a comunităţilor care năzuiesc, la rândul lor, să-şi prezerve identitatea etnică şi simbolistica culturală aferentă. Şi pentru că acestea au perceput şi percep Biserica Ortodoxă oficială ca un mecanism de stat pentru asimilare naţională, ele vor începe să respingă aceea biserică, pe care nu o mai percep în termeni religioşi, deşi, teoretic, împărtăşesc o religie comună, şi să propună formule religioase concurente. Atitudinile şi mecanismele de ripostă diferă de la caz la caz, dar două sunt, în esenţă, strategiile care pot fi deocamdată detectate în zonă.
Prima strategie este cea de re-activare sau înfiinţare a unor biserici concurente, chiar dacă de aceiaşi religie, menite, indirect, să contracareze acţiunile şi intervenţiile unei biserici percepute ca ne-legitime din puncte de vedere religios (canonic) sau etnic (biserică străină, imperialistă, „de ocupaţie”). Această strategie este ilustrată la vârf pe cazurile Ucraina şi Republicii Moldova (dar şi în ţările baltice) pe care le vom aborda mai jos.
Cazul Ucrainei
Cazul Ucrainei este fascinant din acest punct de vedere. Există astăzi pe scena religioasă a fostei republici sovietice patru Biserici Ortodoxe rupte de Patriarhiei Moscovei după 1989 Biserica Ortodoxă Ucrainiană sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei; Biserica Ortodoxă Ucrainiană sub oblăduirea Patriarhiei de la Kiev; Biserica Ortodoxă Autocefală Ucrainiană; zece alte structuri bisericeşti şi mici jurisdicţii ortodoxe. Raţiunile sunt, între altele, cu prioritate naţionale (etnice), pentru că aceste biserici nu sunt nici astăzi recunoscute canonic. În plus, Mitropolia Kievului colaborează excelent cu Biserica Greco-catolică din Ucraina, dar nu cu Biserica Ortodoxă Ucrainiană (aflată sub jurisdicţia canonică a Moscovei), din raţiuni care nu au nimic de-a face cu eclesiologia sau dreptul bisericesc. Confruntările de la începutul anilor ’90 dintre „Est”, „Centrul” sau „Vestul” Ucrainei şi care erau pe punctul de a rupe această ţară cel puţin în două au avut rădăcini religioase (identitar religioase) limpezi. La fel repartiţia voturilor în alegerile electorale sau diversele iniţiative publice ale autorităţilor sau societăţii civile ucrainiene (de pildă, crearea unei Patriarhii Greco-Catolice la Lvov).
Cazul Mitropoliei Basarabiei
Cazul Mitropoliei Basarabiei - aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei de la Bucureşti de la reactivarea sa din 19 decembrie 1992 -, este diferit din multe punte de vedere. Aici lucrurile sunt, canonic şi istoric vorbind, îndreptăţite şi juste, iar Mitropolia Basarabiei - alături de Mitropolia Moldovei aflată sub jurisdicţia Moscovei - este recunoscută şi funcţionează în acord cu dreptul bisericesc. Totuşi, componenta reactivă etno-religioasă nu a lipsit nici în acest caz. Susţinătorii Mitropoliei Basarabiei sunt cei ai cauzei românismului dincolo de Prut, la fel cum elementele cele mai active din acest punct de vedere pe scena moldovenească (persoane grupări, partide etc.) sunt în linia întâi şi în cazul reactivării Mitropoliei aflate sub jurisdicţia Bucureştiului. (E suficient să reamintim aici că Vlad Cubreacov, reprezentantul Mitropoliei Basarabiei în procesele interne şi internaţionale pe care aceasta l-a avut este vice-preşedinte al PPCD, partidul considerat „naţionalist şi unionist” cel puţin de o mare parte a opiniei publice de dincoace şi dincolo de Prut. Nu întâmplător, electoratul PPCD se suprapune, parcă, cu „electoratul” Mitropoliei Basarabiei).
Cazul românilor/vlahilor din Serbia Muntenegru
A doua strategie pe care o invocam la început aparţine comunităţilor care nu pot - fie din lipsa unei tradiţii de acest tip, fie din lipsă de oportunităţi politice - să dezvolte o asemenea strategie ofensivă. Reacţia însă la Biserica oficială percepută ca asimilatoare din punct de vedere etnic se manifestă, însă, deşi în formule perturbate, defensive şi/sau reactive. Cazul cel mai reprezentativ este cel al populaţiei româno/vlahe din Timocul sârbesc. Aici, ca reacţie la Biserica Ortodoxă Sârbă, percepută ca mecanism de stat de asimilare etnică, asistăm în prezent la o resuscitare a unor ritualuri şi tradiţii religioase de formule eclectice - păgâne, pre-creştine etc. - dar care au avantajul că pot fi administrate comunitar, în limba maternă, abstracţie făcând de instituţiile oficiale ale statului.
Analiza detaliată a populaţiei româno/vlahe din Serbia-Muntenegru am făcut-o în altă parte (Vezi Dungaciu 2003). E suficient să spunem aici că în Serbia-Muntenegru există două populaţii de origine romanică. Una trăieşte în Voievodina şi este concentrată în Banatul sârbesc şi cealaltă în Estul Serbiei, pe valea Dunării şi a Moravei, în Munţii Homolje şi zona Timocului. Primul grup este format din românii din Banat şi cel de-al doilea din vlahii/români din Timoc. Românii/vlahii din Estul Serbiei trăiesc în 328 de sate şi 20 de oraşe de-a lungul văii Dunării, de la Veliko Gradiste la munţii râului Tiomok, în valea Morava (majoritatea la este de Velika Morava, dar şi în unele zone de pe malul vestic), în Homolje (pe o suprafaţă întinsă) şi Timok Krajina.
În estul Serbiei, românii/vlahii se bucură de statutul de “grup etnic”, fără ca statutul lor de “minoritate naţională” să fie recunoscut. În consecinţă, le sunt negate toate drepturile constituţionale şi legale, iar în prezent se străduiesc să primească de la autorităţi acest status care le-ar furniza baza legală pentru a dobândi un număr de drepturi care le sunt astăzi inaccesibile: dreptul la educaţie şi informaţie în limba maternă, utilizarea oficială a limbii şi a alfabetului şi dreptul de a-şi cultiva cultura naţională. În ceea ce priveşte statutul lor religios, situaţia este şi mai dramatică. Românii/vlahii din estul Serbiei, majoritar creştin ortodocşi, nu au această posibilitate. Pentru că nu sunt recunoscuţi ca „minoritate naţională”, nici dreptul lor de a-şi practica religia în limba maternă nu este recunoscut. Încercările repetate de a interveni chiar la Patriarhul Pavle în persoană pentru a căpăta dreptul slujirii în limba română nu s-au soldat, deocamdată, cu nici un rezultat concret.
Şi aici stă miezul problemei pe care acest text vrea să-l scoată la iveală. În primul rând, acest blocaj sistematic realizat de statul sârb concretizat (şi) în interzicerea practicării religiei în limba proprie (servicii sau slujbe religioase, publicaţii etc.) a dus la perceperea Bisericii Ortodoxe Sârbe ca mecanism de asimilare etnică a românilor/vlahilor din această zonă. În al doilea rând, această percepţie - cuplată cu nivelul general de secularizare extrem de ridicat al societăţii sârbe - a generat o respingere chiar a religiei creştine ca atare - imposibil de practicat în lipsa unei Biserici - şi o repliere către practici păgâne şi pre-creştine, care aveau şi au avantajul de a nu fi contaminate de „sârbism” sau practici politice emanate de instanţele politice ale statului. Acest mecanism de de-creştinare - nu neapărat de secularizare - şi de resurecţie a unor practici pre-creştine sau păgâne (sincretice) care reuşeşte să modifice peisajul religios al unei comunităţi semnificative merită a cercetare antropologică şi sociologică mai atentă.
Contextul trebuie, iarăşi, avut în vedere. De mai bine de 150 de ani, în întreg spaţiul timocean nu a existat nici o singura biserică în care să se oficieze liturghii în limba română. Creştinilor ortodocşi români li s-a impus liturghia în limba slavonă, o formulă pe care mulţi au refuzat-o. Cuplată cu secularizarea generalizată a întregului spaţiu - Serbia a fost şi este cea mai seculară parte a fostei Iugoslavii! -, această evoluţie a generat, progresiv, o îndepărtare a comunităţii române/vlahe de religia creştină, în general. Prestaţia Biserici Ortodoxe Sârbe a fost, în timp, de aşa natură încât oamenii din zonă au considerat-o, mai degrabă, sârbă, decât creştină. De aici riposta, fie şi tacită, împotriva acestei instituţii pe care au ajuns să o considere un mecanism de stat de asimilare etnică. Situaţia este, creştineşte vorbind, tragică.
„Poporul”, observa episcopul administrator român pentru Iugoslavia, Daniil, „a început sa se îndepărteze de biserică”. Refuzând să se lase asimilaţi spiritual, „oamenii s-au regăsit în vechile tradiţii proto-creştine sau chiar pre-creştine, unde folclorul este foarte bogat. Am înţeles că şi înmormântările se fac, în mult locuri, fără preot. Cred că sunt şi foarte mulţi nebotezaţi, necununaţi la biserică” (Dungaciu 2003). Această resurecţie a practicilor pre-creştine culminează cu ritualuri structurate şi coerente ale înmormântării denumit „Petrecătura” (Ibid.).
O concluzie şi un (alt) semn de întrebare
În acest text am încercat să sugerăm posibilele corelaţii între procese care au fost şi sunt, de prea multe ori, considerate disjuncte: naţionalismul (politicile naţionale, respectiv ignorarea identităţilor etnice diferite şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor acestora) şi resurecţiile religioase sau chiar secularizarea (mai bine spus de-creştinarea) în unele spaţii ortodoxe. Am încercat să argumentăm:
1. relaţia dintre identitatea naţional/religioasă în spaţiul ortodox este unică şi necesită instrumente de cercetare care trebuie să depăşească tentativele aflate deocamdată în uz. Unul dintre instrumentele metodologie propuse a fost „geopolitica Ortodoxiei” aplicată însă nu atât pe plan extern - cum crede Thual, fiind, din acest punct de vedere, un veritabil huntingtonian! - ci pe plan intern, acolo unde, zicem noi, are mai multă eficacitate.
2. rolul statului şi a relaţiei cu bisericile creştine din zonă este crucial. Chiar procesul de de-creştinare se poate datora - ca o consecinţă involuntară, neintenţionată -intervenţiei unei biserici creştine, ortodoxe, care refuză dreptul unei comunităţi ortodoxe de a se manifesta religios din singurul motiv că nu împărtăşeşte aceiaşi identitate etnică. (După toate canoanele ortodoxe, asta se numeşte filetism!) Cazul cercetat a fost cel al populaţiei române/vlahe din nord-estul Serbiei.
3. Analiza geopolitică a Răsăritului Ortodox nu se poate face ignorând relaţia dintre naţiune (identitate naţională) şi Ortodoxie (religia autocefaliei). „Geopolitica Ortodoxiei”, atât pe plan extern dar şi pe plan intern, ne ajută să descifrăm mai judicios prezentul şi viitorul acestui spaţiu. Căci ea a funcţionat, ca paradigmă, de fiecare dată. Ieri, în Estonia, Moldova, Ucraina, Serbia etc., astăzi în Macedonia, iar mâine, cine ştie, în Muntenegru...
Bibliografie
Baechler, Jean (1992), “Religia”, în Raymond Boudon (ed.), Tratat de Sociologie, Humanitas, Bucureşti, 478-520.
Bonnura, Carlo J. (1998), „The occulted geopolitics of nation and culture”, în Rethinking geopolitiscs, Edited by Geroid O Tuathail and Simon Dalby, Routledge: London and New York, pp. 86-105.
Buzan, Barry, Waever, Ole şi de Wilde Jaap (1998), Security. A New Framework for Analysis, Lynne Rinner Publishers, Boulder, London.
Dungaciu, Dan (2004), „Stat, etnicitate şi „pluralism religios” în Balcani. Cazul românilor/vlahilor din Sud-estul Serbiei”, în Omagiu istoricului Stelian Neagoe, Editura Institutului de Ştinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2003, pp. 364-385.
Huntington, Samuel P. (1997), The Clash of Civilizations and the Remaking of World Order, Touchstone Books, London, New York, Sydney, Tokyo, Toronto, Singapore.
Kitromilides, Paschalis M. (1990), „‘Imagined Communities’ and the Origins of the National Question in the Balkans”, în Modern Greece: Nationalism & Nationality, Edited by Martin Blinkhorn and Thanos Veremis, Sage-Eliamep, Athens, pp. 23-67.
Lacoste, Yves (1993) (ed.), Dictionnaire de Géopolitique, Flammarion, Paris.
― (1997), Vive la Nation. Destin d’une idée géopolitique, Fayard, Paris.
Patriarhia Română (ed.) 1993, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti.
Roudometof, Victor (2001), Nationalism, Globalization, and Orthodoxy. The Social Origins of Ethnic Conflict in the Balkans, Greenwood Press, Westport, Connecticut, London.
Senyk, Sophia (2002), „The Ukrainian Greek Catholic Church Today: Universal Values versus Nationalist Doctrines”, în Religion, State & Society, Vol. 30, No. 4, pp. 317-332.
Thual, François (1994), Géopolitique de l’Orthodoxie, Dunod, Paris.
Wilson, Andrew (1997), Ukrainian nationalism in the 1990s. A minority faith, Cambridge, Cambridge Universita Press.
Yelensky, Victor (1999), „The Ukraine Church and State in the Post-Communist Era”, în Church-State Relations in central and Eastern Europe, Edited by Irena Borowik, Nomos, Krakow, pp. 136-152.
― (2003), „Religious Changes in post-Communist societies: Ukraine in Eastern European Context”, lucrare prezentată la conferinţa Challenges of Religious Plurality for Easter and Central Europe, ISORECEA, Lviv, Ucraina.
Yurash, Andrey (1999), „Religion as a Non-Traditional Component of the National Security Problem. The Ukrainian Pattern”, în Church-State Relations in central and Eastern Europe, Edited by Irena Borowik, Nomos, Krakow, pp. 221-235.
― (2001), „The Phenomenon of the Ukrainian Orthodoxy: Inter-Civilizational Roots, Identificational Priorities, and Jurisdictional Perspectives”, lucrare prezentată la conferinţa Religion an Patterns of Social Transformation, ISORECEA, Zagreb, Croaţia. |
| TVRi, un post "sabotat" de firmele de cablu din ratiuni comerciale | | | |
| Romania / Romanian Global News | | Accesari :330 | | Sunday, 06 June 2004 | | Decizia de intrerupere a difuzarii prin cablu a programelor TV Romania International, adoptata recent de unele companii de televiziune prin cablu, in principal din ratiuni comerciale, nu a trecut neobservata pentru oficialii care se ocupa de domeniul romanilor de pretutindeni.Intr-un comunicat de presa Departamentul pentru romanii de pretutindeni (DRP) din cadrul Cancelariei Primului Ministru a facut unele precizari:
1. DRP saluta solidaritatea asociatiilor romanesti din emigratie, care au luat act cu promptitudine de hotararea adoptata de unele firme private furnizoare de programe de televiziune prin cablu de a nu mai difuza postul TV Romania International. Semnatarii scrisorii deschise acuza "grave incalcari ale drepturilor omului, limitarea dreptului la informare, limitarea accesului la cultura si limitarea dreptului la exprimarea propriei opinii" si considera ca aceasta decizie produce mari prejudicii legaturii spirituale care trebuie sa existe intre romanii din tara si cei din afara granitelor.
2. DRP a adresat, inca din 28 mai 2004, un apel deschis, sustinut de zeci de asociatii romanesti din emigratie, prin care solicita reintroducerea in grila de programe a postului TV Romania International. Masura adoptata din pure ratiuni comerciale de catre companiile de televiziune prin cablu este in contradictie cu politica de intarire a puntilor de legatura cu romanii de pretutindeni promovata de Guvernul Romaniei si, implicit de DRP, a carui activitate are ca scop sprijinirea romanilor din vecinatate si din emigratie in vederea pastrarii, afirmarii si dezvoltarii identitatii etnice, lingvistice, culturale si religioase si intarirea legaturilor acestora cu Romania. Prin decizia mentionata sunt serios afectate eforturile DRP de promovare, inclusiv prin intermediul mass-mediei, a unui dialog deschis intre romanii din tara si comunitatile romanesti de peste hotare.
3. DRP considera necesara initierea unui proiect de modificare a legii audiovizualului nr.504/2002 in sensul mentionarii exprese, in articolul 82 (1), a obligatiei oricarui distribuitor care retransmite servicii de programe prin retele de telecomunicatii de a include in oferta sa, serviciile de programe ale TVR International, pe langa cele ale posturilor TVR1 si TVR2, in limitele precizate prin legea mentionata.
DRP va propune Guvernului Romaniei promovarea unei initiative legislative in acest sens.
4. DRP apreciaza ca TV Romania International reprezinta cea mai importanta sursa de informare despre romanii din strainatate pentru telespectatorii din Romania si face un nou apel catre firmele de televiziune prin cablu sa revina in cel mai scurt timp asupra deciziei de a scoate TVRI din grila lor de programe, se mai mentioneaza in comunicatul de presa transmis de catre forumul romanilor de pretutindeni Romanian World Wide (RWW)
Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni, sprijina demersul asociatiilor romanesti de pretutindeni si va inainta la randul sau o plangere catre furnizorii de televiziune prin cablu din Romania, considerand ca apropierea romanilor din lume de cei de acasa nu este un obiect de tranzactie comerciala si ca pe langa politica oficiala a statului roman, societatile comerciale care au posibilitatea sa inlesneasca aceste apropieri au datoria morala, macar, sa sustina aceste demersuri si nu sa le boicoteze. Sunt zeci de comunitati romanesti in lume care au facut eforturi materiale deosebite pentru a capta programele TVRi, iar aceasta la randul ei a facut eforturi deosebite pentru a arata romanilor din tara viata romanilor aflati departe de casa, a asociatiilor romanesti de pretutindeni, imagini care pot sa intereseze deopotriva si telespectatorii din Romania, ele fiind imagini care slujesc nu numai promovarii imaginii Romaniei in contextul international actual ci si romanismului in general, care nu trebuie sa tina seama de ratiuni politice sau comerciale.
De multe ori, acesti romani din diaspora actioneaza ca reali ambasadori, fara a cere recompense materiale sau de oricare fel si este datoria noastra, a celor din tara, sa le apreciem eforturile macar prin difuzarea emisiunilor ce le sunt dedicate prin intermediul Televiziunii Romania International, singura televiziune din Romania care prezinta materiale realizate in comunitatile romanesti din lume, se arata intr-un comunicat de presa primit la redactie. |
| Misiunea UE din Serbia s-a intalnit cu liderii Partiei Democrate a Romanilor din Serbia | | | |
| Serbia / Romanian Global News | | Accesari :318 | | Sunday, 06 June 2004 | | Ieri 4 iunie la Bor, in Timoc, domnii Ioanis Karampelas si Liubomir Batary delegati ai Misiunii Uniunii Europene in Serbia-Muntenegru s-au intalnit cu dr. Pedrag Balasevici, presedintele Partiei Democrate a Romanilor din Serbia, transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc.Discutiile s-au purtat pe marginea variantelor celor mai potrivite de constituire a Consiliului National al Romanilor si/sau al Vlahilor. Pedrag Balasevici a explicat delegatilor europeni similitudinea dintre termenul de “roman” si cel de “vlah”, ambele denumind acelasi popor. Neutilizarea limbii romane timp de 200 de ani in spatiul public din Timoc, a facut ca denumirea de “vlasi”, utilizata in limba sarba, sa intre in constiinta romanilor timoceni, care se autoidentifica ca atare si care lipsiti de educatie in limba materna nu au informatiile necesare despre restul romanilor si despre ceea ce reprezinta ei. Presedintele PDRS a explicat de asemenea ca in cazul in care initiativa constituirii unui Consiliu National al Vlahilor din Serbia este preluata de lideri radicali cum ar fi Djurgevici, atunci pericolul crearii unei falii intre romanii din Voivodina si vlahii-romanii din Timoc ar fi cu adevarat reala. Delegatii europeni au apreciat intalnirea drept pozitiva si si-au asigurat interlocutorul de intregul sprijin. |
| Hocheistii de la Steaua primesc ajutor de la romanii din Canada | | | |
| Canada / Romanian Global News | | Accesari :564 | | Sunday, 06 June 2004 | | Clubul de hochei Steaua Bucuresti cauta sponsori in Canada. Clubul stelist de hochei este interesat in cresterea competitivitatii echipei sale formata din romani si ucraineni.In momentul acesta Steaua are nevoie de finantare pentru a aduce jucatori noi din Europa si din Canada, in vederea obtinerii de rezultate cat mai bune in competitiile internationale la care participa, dintre care cea mai importanta este turneul european Continental Cup. Comunitatea romaneasca din Canada a infiintat un fan club al formatiei romane de hochei, numit Hochei Club Steaua Bucuresti Fan Canada. Una dintre initiativele acestei organizatii, dupa cum mentioneaza presedintele sau, Radu Popescu, este de a obtine un fond cat mai mare in sprijinul echipei bucurestene. “Rolul si dorinta mea este sa gasesc romanii canadieni interesati in hocheiul din Romania care pot si doresc sa ajute echipa sa ajungem cat mai departe in Europa”. Echipa poate primi finatari atat sub forma clasica de sponsorizare, caz in care numele sponsorului este inscriptionat pe echipamentul sportiv, pe gheata si pe mantinela de la Steaua. De asemenea, oricine poate contribui la dezvoltarea echipei prin simpla cumparare de tricouri sau prin inscrierea ca membru in fan club contra unei taxe de 10 $ pe luna. |
|
|
